luni, 28 noiembrie 2011

COPACUL DE LA MEDELENI

"Tot ce luminează 
trebuie să îndure arderea!"    



Fagmente din "dumnezeu e simplu... de ce-l faci dumnezei"
[Celestine]
       
       Eram înconjurată de verde şi miros de mucegai. Dacă te opreai puţin să priveşti pământul care fremăta în lipsa de apă şi paşi, vedeai în colţul ăla de rai, aproape diluat, deşertica imagine a unui ţinut nepăsător. 
      Ce căuta bucata aia de verde în mijlocul sterp şi ridicat al naturii, nimeni nu poate şti, dar era vocea ca de legendă al unui copac aproape domesticit de fiecare trecător, aşezat la picioarele lui.
     O după amiază fierbinte de septembrie îmi îndreptă paşii către acolo, unde lumina fâşneaţă străpungea mica pădurice din coasta unui sat bătrân, aproape de Medeleni. Era un concert vioi de apă şi foşnet, un trecut în continuă frăgezire.   Urme adânci de copaci îndragostiţi, cu manşetele apretate, ca nişte bureti nascuţi din ploaie, mă priveau.





         La o aruncătură de băţ l-am zărit.  Era gol şi trist, poate că nimeni nu-şi mai odihnise demult sufletul acolo. 
      Mă aştepta.
   M-am apropiat încet, parcă să nu distrug supremaţia norilor ascunşi după copacul  ăla. 
   Am început să plutesc şi odată cu mine totul plutea în jur: cerul, frunzele, copacii, golul ăla adulmecat de trecut.
     Totul se năruia în mine de parcă m-ar fi lăsat să conspir la neatenţia unei frunze ce avea să mi se prindă în poală.
      L-am privit, avea ochii vii.
   Atât de vii, încât pământul nu-şi mai găsea locul pe mogâldeaţa aia de cer. 
     Eram una cu vântul, eram acel leagăn răsturnat de forfotă şi zgomot, iar el vroia linişte. 
     A început să o caute cu calm in jur. Mi-a căutat ochii şi mi-a zâmbit. Avea ceva în zâmbetul ăla, o copilărie uitată, o durere nezămislită încă, o dorinţă de a poseda pădurea şi de a veghea odată cu ea, lumea mea. 

    
      Se mişca liniştit, cu aceeasi unduire verticală retezată de gravitaţia pământului. Era atât de fascinant să-l priveşti cum se leagănă la fiecare consternare a frunzelor, a vântului şi a cerului.
     De ce tot ce e frumos doare?   
    De ce simţi cum năvăleşte lumina prin piept şi în loc să urci, te agăţi bezmetic de copacul ăla şi de altul până când oboseşti de goliciune şi pustiu prin oase.
      Aşa era el... 
      Un copac îmbătrânit de atâta verde îngălbenit
    De ce m-a adus în povestea lui? De ce mi-a arătat frunzele unei după amiezi obişnuite?   
     Poate pentru că el vedea obişnuitul în mii de serpentine şi răşină de brad sau poate chiar în palmele lui, muncite de ierni. dar atât de vii.
     M-am aşezat în braţele-i de lemn, m-am rezemat cu fruntea de cer, am închis ochii şi am visat la El.


         Îl căutam printre frunze, în ţipătul trist şi neacordat al unor gâşte obosite, în liniştea turbată şi miruită de atâtea apusuri şi dimineţi. Mă încerca liniştea când roteam ochii prin împărăţia lui.    
       Doream să-mi prind mâna de reamul lui şi să adorm acoperită de verde, să simt cum braţele alea din lemn prind viaţă, să le simt căldura şi dansul când mă las adâncită în poala lui.
     - Să mergem, mi-a zis.
    - Hai să-ţi arăt o altă pădure. Eram fascinată de vietăţile ce i se căţărau pe braţe, zgribulindu-se sub frunze, pietrificate parcă de privirile agăţate de braţele lui. Toate aveau loc în palmă, frunzărind prin lumina zgarcită, adunată gramadă pe obrajii mei. 
      Zeci de copaci în miscare şi totusi intepeniţi la picioarele mele. Iubeau la fel de egal, verdele.


     Mi-am întors privirea spre copaci, nedumerită de atâta mişcare continuă, după ce m-am desprins de visul de lemn.
      Cum să-i zic că am mai fost acolo?
      Că fiecare dintre noi a mai fost? 
    Cum să-i zic că fiecare pas spre aşteptare, e de fapt mântuirea regăsirii? 
     Cum să-l fac să mă vadă, să mă simtă, să mă legene în plin verde?
     M-am ridicat nesupusă, cu dorinţa acută de a explora şi mai mult, de a pătrunde în lumea lui, micul lui univers din mult galben, verde şi albastru, cu firişoare de praf ce zburdau libere în tot neajunsul ăla.
       Am privit copacul în nebunia de culori şi m-am văzut aplecată spre el. Aveam mâna prinsă de un braţ puternic, înalt şi plin de căldură, care mă ţinea strâns, parcă să nu-mi piardă bătăile inimii.
     Mă legăna absurd în jocul unei alte zi, unui alt "acelaşi" unei după amiezi pline de vals şi linişte, ghemuită în mine.

 

    Nu erau braţele vegetale din cer, nici minunea din ochii lui. Era un zâmbet prin toţi porii ăia de lumină şi nedeschidere. Se vroia cu totul afară din el, iar eu i-am intins mâna.
   Ce pacat că numai în padurea mea copacii sunt îndrăgostiţi de nebunia verdelui. 
   Acele braţe puternice, adânc înfipte în pământ, erau doar o poveste din coasta unui sat bătrân, aproape de Medeleni. 
   Ce păcat că doar el a învăţat să mă iubească vertical şi niciodată nu l-am văzut să se coboare, ori de câte ori mă lua în braţe.
 



13 comentarii:

  1. Taram de basm ne pui la picioare..
    Verde iubire iti curge prin carne..chiar daca copacul ti-e cuprins de albastru.
    Sa-ti fie padurea sfant popas in rostirea iubirii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Steluta mea,hai sa-ti spun o poveste batrana ca si amintirea omului...
    A fost odata in vremurile de inceput cand numai copacii isi mai pot aminti si numai padurea ne mai poate povesti,o pasarica vesela si frumoasa ca o zi insorita de vara.Toata ziulica isi canta bucuria frumusetii din inima tuturor copacilor frati de padure.
    Anotimpurile se perindara fara tagada si veni frigul.Pasaruica flamanda si zgribulita cauta adapost la cel mai batran stejar din padure si se ruga:"Fie-ti cerul mereu aproape,inteleptule,indura-te de mine si ma adaposteste iarna asta ca te-oi rasplati cu triluri de bucurie la primavara!".Batranul stejar cugeta o clipa ca sa-si guste puterea de stapan si raspunse:"Nu pot sa fac asta!".
    Pasarica zbura obosita si dezamagita la alunul rodnic si vesel caruia ea in tumultul iubirii din inima ,ii cantase cel mai mult si se ruga:"Alun frumos,tu,magician al padurii,primeste-ma in iarna asta la tine ca la primavara ti-oi inchina cele mai frumoase triluri si toti copacii padurii ti se vor inchina de atata cinste data!".Alunul,boem si flusturatic zise:"Imi pare rau,fatuca draga, dar nu pot sa fac asta ca-mi murdaresti haina si fructul si nimeni n-o sa mai vrea sa guste din mine!".Pasarea planse in ea de atata nepasare si oropsire si se duse la brad,fara sa mai spere ceva."Brad frumos si falnic,imi pare rau ca tie nu ti-am cantata ca celorlalti si stiu ca nu ma vei adaposti iarna asta de zapezi si ger,dar daca totusi ma vei primi,ma voi ruga lui Dumnezeu pt tine sa ai viata lunga."Bradul rase cald din inima si zise:"Esti bine venita la mine,pasare draga,faptura cu har de la Dumnezeu cel darnic,tu ai inveselit padurea noastra si ne-ai desfatat cu trilurile tale pe toti,fara osebire,te primesc cu drag la mine si venirea ta este o cinste pt mine!"
    Dumnezeu,privind la cele intamplate zise cu glas de viscol,involburand padurea intreaga:"Tu,stejar,cel mai batran din padure,intelepciunea ta e praf in ochii Mei!De acum,pt nevolnicia ta,iti vei pierde fala frunzelor ca sa tremuri de frig si singuratate toata iarna si porcii iti vor manca fructul!".Dumnezeu se uita cu dojana spre alunul nepasator si zise:"Tu,alun nebun si fara iubire,ti-am dat puteri magice si fructe bune dar tu nu ai stiut sa raspunzi cu iubire neamului tau,de acum inainte,crengile tale vor privi pamantul si vei ramane trist si gol cand frigul va veni peste tine si neamul tau!".Dumnezeu se intoarse cu drag spre brad,si zise:"Brad credincios si plin de iubire,de acum te binecuvantez sa ramai ingerul bun al padurilor,frunza ta va ramane vesnic verde,vei desfata omul si copiii lui,aducand bucuria de craciun in casele lor,tu care te-ai facut casa pt toti!"
    Asa grai Domnul si asa ramase legea copacilor scrisa in ei pana in ziua de azi.
    Ti-am povestit,Mihaela mea draga,o istorie din copilaria mea demult uitata.Iti multumesc pt toate trairile de care am parte citindu-te,suflet cu aroma de brad!

    RăspundețiȘtergere
  3. Larisa@ mea draga cu suflet patriot :)
    Ti-am zis vreodata de ce Dunarea nu poate trai fara salcii?
    Pentru ca nici tu nu poti trai fara basmele care curg pe Dunare, de veacuri.
    Te imbratisez frumoasa fata, cu inima la vedere!

    Amael@
    Bunica mea spunea asa:
    Omul care nu stie povesti este omul sterp, care nu stie sa creasca prin iubirea de altii.
    Povestea ta nu ajunge doar la mine, ci la toti cei care iubesc sa daruiasca mai departe.
    Asa esti tu,
    Asa ai fost tu mereu...
    Ai daruit tuturor ce mi-ai daruit si mie si pentru asta cerul meu iti apartine.
    Te tin mereu de manna, ingere!

    RăspundețiȘtergere
  4. copac, hârtie fractalică a luminii, ascunziş pentru umbra cea mică, cuib de pasăra măiastră, albastră, iluminând scorburile sufletului, coaja ta moale-tare e mâna destinului. frunzele tale opalescente găzduiesc viaţa mică şi vântul schimbării, pe rădăcinile tale se scurge seva necredinţelor noastre, karma şi dharma noastră întru mamă.

    ai pus visul în pahar şi distorsionat pare mai mic decât e. dar în lumina sufletului simplitatea şi iubirea sunt la fel. SUNT.

    copacilor să dăm ceea ce nu trebuie, să ne cureţe precum curăţă aerul şi să ne întoarcă, în bunătatea lor infinită, în mijlocul creaţiei, lumina împăcării.

    munay!

    RăspundețiȘtergere
  5. Flipi@
    Astept clipa cand o sa inveti simplitatea cuvintelor, poate atunci ai sa intelegi ca unde este luciu, se aluneca spre haos.
    Dumnezeu e atat de simplu in universul lui, nu are nevoie de stele sa-i preamareasca fiintarea.
    Cred ca adevaratele iubiri salasluiesc in cele mai simple forme, cuvinte, vise.
    Lumina si simplitate iti doresc si eu.

    RăspundețiȘtergere
  6. La Medeleni...leaganul tuturor simtirilor mele copilaresti...
    Astept iubindu-te, brate de verde si tanar cu umblet drept si frunte inalta, fiinta sa-ti cunoasca.
    Eu cred...

    RăspundețiȘtergere
  7. CerSenin@
    Si eu cred... in ingeri!
    Am dovada lor :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Dap, stiu, :)! Esti unul dintre ei, inconfundabil, TU ai aripi pe care ne porti...

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce frumos! Spre sfarsitul postului vin la Iasi, la duhovnicul meu. Poate reusesc sa vad cine scrie in blogul asta asta superb!!!

    RăspundețiȘtergere
  10. Natura este sursa unei bucurii și iubiri permanente! Și ea are întotdeauna o latură magică, dar numai anumiți oameni o văd - cei ca tine.Și, numai ea nu dezamăgește niciodată, precum oamenii efemeri...
    Poate într-o altă viață ai fost druidă, oricum, probabil ai aparținut spiritualității celtice, magice, și atât de legată de natură!

    Fie să găsești întotdeauna copacul la locul lui...ca semn al unei iubiri ce nu dezamăgește!

    RăspundețiȘtergere
  11. Florina@
    Te imbratisez cu iubire.
    Multumescu-ti!

    RăspundețiȘtergere
  12. "Taram de basm ne pui la picioare..Verde iubire iti curge prin carne..chiar daca copacul ti-e cuprins de albastru.Sa-ti fie padurea sfant popas in rostirea iubirii."
    Noapte lina,fata albastra!**

    RăspundețiȘtergere
  13. Multumesc frumos!
    Sa-ti fie marea si muntele laolalta!
    Imbratisari curate.

    RăspundețiȘtergere